Dolce far cinema

Workshop Super! – 2017

La atelierul de film Super! de anul acesta (3-9 aprilie 2017), în primele trei zile au avut loc discuții despre toate etapele realizării unui film, traineri fiind oameni care activează în domeniul cinematografiei, iar în următoarele patru, am avut ocazia de a realiza un film, în echipe de câte trei persoane, alese aleatoriu.


Cea mai utilă discuție mi s-a părut cea cu Radu Iacoban (actorie), care ne-a povestit mai multe întâmplări din experiența sa de actor / regizor, ajutându-ne să cunoaștem și să înțelegem puțin mai bine, din interior, diversitatea vieții în lumea teatrului și a filmului, în care poți regăsi umor, absurd, disperare, penibil, grotesc, ridicol, agitație, frustrare, toate putând reprezenta mari surse de inspirație. Am dezbătut teorii privind arta actorului, precum cea a rolului ideal pe care îl are fiecare actor, sau a relației dintre regizor și actor, autoritatea regizorului fiind esențială. Tensiunea permanentă, îndoiala productivă, rolurile care sunt „carne de tun”, să-l faci pe actor să iasă din zona sa de confort, dar să se simtă, în același timp, confortabil, cum e să joci un tip care intră într-o șaormerie cu o sabie de samurai și se bate cu un chinez etc. Cred că prin această discuție ne-a fost transmis un anumit entuziasm și chef de viață fără de care procesul creativ este imposibil.

Cu Tudor Platon am făcut un exercicțiu de transpunere pe ecran a unui scenariu de scurtmetraj primit, fiecare prezentându-și propria interpretare a unor anumite scene și secvențe. La final, am vizionat scurtmetrajul respectiv, realizat de unii studenți de la UNATC, cu câțiva ani în urmă.

Echipa în care am picat (cu Matei Dumitru și Carmen Ioniță) a fost cu adevărat specială, deoarece (cu riscul de a suna a clișeu) am simțit că ne completăm, fiecare axându-se pe un anumit aspect al realizării filmului. Cred că fiecare a venit cu o anumită cantitate de nebunie și acestea s-au îmbinat neașteptat de bine, astfel încât genul de parodie pe care am vrut să-l facem a fost pe gustul tuturor.


În timpul unei discuții, mi-a zburat gândul și, din senin, mi-a venit ideea de a face making of-ul unui film care nu exită. Un fel de farsă? În pauză am început să dezbatem și să planificăm zilele de filmări. Vorbeam de filmul în sine, care conținea scene dintr-un film care nu există, dar și scene de making of ale filmului care nu există. Când a venit vorba și de un posibil making of al filmului în sine, a început să fie și mai confuz (și distractiv) pentru că nu știam cum să numim fiecare parte (filmul fictiv, filmul pe bune...), așa că, la un moment dat, am desenat un fel de diagramă improvizată și strâmbă, căci discuția devenise prea mindfuck.

După ce am făcut structura filmului și am ales personajele, Matei a chemat trei actori foarte talentați din trupa ”Brainstorming” a CNB „George Coșbuc”. Am decis să jucăm și noi, roluri de scenarist, regizor și producător. În prima zi am mers prin oraș îmbrăcată ca o hipiotă dependentă de substanțe ilegale; Carmen și-a adus cactusul (care apare în film sub numele de Esteban), iar Matei a purtat inele ale mamei lui și o siglă de la o mașină Mercedes găsită pe jos cu ceva timp în urmă. Am primit camera, care ne dădea sentimentul că suntem profi. Într-o singură zi am scris textele (pe care nu le-am urmat întocmai, pentru că nu era timp; le-am folosit mai mult ca baze ale personajelor, puncte de plecare), am filmat și am râs cât pentru o săptămână. Când filmam interviurile cu actorii, îmi antrenam abilitățile de a râde fără sunet (un act care, privit din exterior, probabil că pare foarte suspect), pentru a nu strica seriozitatea necesară a momentului. 


Totul a mers foarte repede și neașteptat de bine. Nu mai lucrasem niciodată în echipă la un film și, din cauză că sunt o fire introvertită, tind să mă tem de socializare și de posibile neînțelegeri. Dar am avut pentru prima dată sentimentul de comuniune, de mică familie plină de inside jokes (care sunt cu atât mai bune cu cât, povestite oamenilor din afară, par seci sau de o rară prostie rară), unită de un scop comun (filmul) în care toți cred și de care toți sunt încântați. Și am înțeles că, dacă un film este într-adevăr comic, realizarea lui a fost de cinci ori mai comică. Sau, cel puțin, pentru noi așa a fost. Filmul nostru este rezultatul a ceea ce am făcut în timpul în care nu am râs ca niște demenți.


La sfârșitul primei zile de filmări, am avut sentimentul că această lume este atât de colorată; ideile și inspirația o țin în permanență vie. E o lume care niciodată nu doarme; mereu se întâmplă ceva, mereu cineva are ceva de spus, sau spune ceva care îți spune ceva. Fiecare zi e diferită. E o lume de care monotonia este străină. M-am gândit că, într-un fel, toți oamenii merită să simtă o astfel de bucurie sau un astfel de entuziasm, căci te deconectează de orice realitate „dăunătore”, fiind cumva în afara timpului; e ca și când ai fi protejat de ceva invizibil care nu lasă nimic să te rănească.

Filmările din a doua zi – niște behind the scenes cu noi – nu le-am folosit, dar a fost foarte amuzant să le facem, în parcul de la Unirii, cu toți oamenii care se uitau la noi, cu soarele care intra și ieșea din nori și cu un vânt care ne-a obligat să mergem la Starbucks, unde am filmat alte scene nefolosite, în care sunetul se aude prost, dar care ne-au distrat enorm.

După ce am predat camera, ne-am întâlnit peste două zile pentru a face montajul, montaj care a durat nu mai puțin de 10 ore, cu vreo trei pauze foarte scurte, pe care ni le amintim destul de vag. N-am mâncat și nici n-am băut nimic în acele ore. Aveam prea mult material, prea multe de făcut, de tăiat, de prelucrat. Am vizionat toate filmările. Au fost faze pe care, de câte ori le-am văzut, de atâtea ori am râs. Era hilar. Deja nu mai era nimic ciudat dacă începeam să râdem din senin, când lucram, era liniște și ne aminteam brusc de vreun moment. Ne întrebam, totuși, dacă va fi amuzant doar pentru noi. De asemenea, în timpul montajului mi s-a părut fascinant să observi pe cameră clipa în care actorul își schimbă personalitatea, înlocuind-o pe a sa cu cea a personajului; de exemplu, înainte de a se rosti „Acțiune!”, sau după ce toată echipa a râs și el trebuie să reintre în rol și să repete scena.


Montajul e obsedant și provoacă dependență. Te deconectează și te poate frustra, dacă îți pierzi simțul umorului. Dar e fascinant. Te face să găsești legături nebănuite între filmări, care nici nu-ți treceau prin minte în timpul producției; sunt momente magice în care găsești legături între replici improvizate și totul pare să curgă ca și cum ai fi urmat un scenariu bine scris. Dar sunt și clipe în care totul pare ca o serie de nuci în perete, secvențe care se leagă groaznic, un fel de transpunere vizuală a sunetului scârțâitului unghiilor pe o tablă. Dezbăteam despre cum o anumită secvență nu este proastă, dar nici bună, fapt care o face mediocră. Și „mediocru” este mai rău decât „prost”.

Când am terminat, Matei a zis că e ciudat când îți dai seama că viața nu se reduce la ecranul calculatorului. Aveam o stare oarecum bizară. Oamenii erau 3D. Puteai să îi atingi. Eu eram prea obosită ca să pot spune lucruri întru totul logice și prea multe chestiuni semi-obișnuite mi se păreau foarte amuzante. Am vorbit despre cum ar fi să poți monta fragmente din realitate. Și să faci experimente, să spui lucruri doar pentru a vedea reacțiile oamenilor; dacă nu-ți convin – CTRL+Z (Undo). Sau despre cum, poate, există un montaj superior, pe care nu-l simțim, de care nu ne dăm seama. Dar și despre de ce e stinsă Casa Poporului (se vedea de la fereastră).

Am spus că montajul e obsedant și e ca un drog aparte, nu numai pentru că te ține lipit de scaun, prins în film, ore în șir, nu te lasă să revii în viața de zi cu zi, ci și pentru că noaptea, înainte să adorm, am închis ochii și am văzut timeline-ul de la Premiere Pro. Am visat montaj și, când m-am trezit, în starea de reverie în care eram când, fără să știu de ce și fără să-mi convină, m-am trezit prea devreme, în mintea mea au început să se proiecteze scurte secvențe din Making of

La școală nu am putut să nu chiulesc două ore din cele patru la care mă dusesem. Mintea mea era încă la Super. Sună exagerat, dar mi se părea foarte ciudat să n-ai nimic de montat.


Le film qui a changé ma vie


Filmul care mi-a schimbat viața / Filmi që më ndryshoi jetën / Il film che ha cambiato la mia vita / The movie that change my life

Locarno festival link: http://www.movieofmylife.ch/65-b270dd00
#movieofmylife

Iulia Enkelana: Udhëtim drejt qytetit pa perëndim / Călătorie în orașul fără apus [AL]

Milosao, Gazeta Shqiptare, 22 janar 2017
Ishte një shtator i vonë, ose një fillim tetori, dhe era rrihte lehtë, duke lëkundur perdet. Atë natë unë dhe babai po shihnim televizor. Nuk mbaj mend çfarë, më duket se një film i huaj dhe, ngaqë ende nuk dija të lexoja, e pyesja oreçast tim atë, ndonjëherë me ngulm të tepruar për sa pak kuptoja: „Ç’thotë?!” Kanalet për fëmijë i kishin mbyllur emisionet me kohë.Befas, në një çast dramatik, vendimtar, të filmit, kur të dy ishim të përqëndruar dhe të rrëmbyer nga ngjarja, televizori ynë nxori një tingull të dyshimtë dhe u fik, njëheresh me dritat e shtëpisë. Nuk e patëm parashikuar këtë. Babai nisi të kërkonte qirinj nëpër dhoma. Unë zbavitesha, më dukej fillimi i një aventure. Rrija në divan, e palëvizshme, dhe prisja që diçka të ndodhte. Derisa i gjeti qirinjtë, e dëgjova tim atë tek goditej nëpër orendi dhe nxirrte rënkime dhimbjeje. Unë kukurisesha pa të keq në errësirë. Para se të merrte qirinjtë, i ra me këmbë cepit të bibliotekës dhe mërmëriti me vete: „Se ç’na duhet kaq dru...?! Sikur s’mjafton druri i librave...”. Për fat, shkrepset i gjeti shumë më lehtë, se i mbante në xhepin e xhaketës që varej në korridor.